Compunere sub forma unui dialog cu Moş Crăciun

17
599
Dacă aveți de scris o compunere sub forma unui dialog nu trebuie să vă speriați, nu e nimic dificil. Tot ce aveți de făcut este să vă imaginați că sunteți personajul acelui dialog și să introduceți cât mai multe elemente din viața de zi cu zi … Iată un exemplu de dialog între un copil și un Moș Crăciun bătrân, dar modern.

Este ajunul Crăciunului. Ceasul arată că de mai bine de o oră este trecut de miezul nopții. În casă este o liniște desăvârșită, singurele care nu dorm sunt beculețele colorate din bradul de Crăciun. Dintr-o dată se aud pași înfundați în apropierea bradului. În acel moment copilul deschise ochii.
− Moș Crăciun? Visez? spuse copilul buimac de somn.
− Nu visezi copilul taichii, răspunse zâmbind bătrânul cu barbă și plete albe.
− Moșule, dar tu nu exiști! știu de câțiva ani că cei care pun cadourile sub brad sunt părinții! bolborosi băiatul, rămas țintuit în mijlocul patului.
Cuvintele copilului avură efect. Moșul abandonă lângă brad sacul cu cadouri și se îndreptă către patul copilului.
− Cum să nu exist?! Sunt eu Moș Crăciun, în carne și oase. Am barbă albă, plete și haine roșii! Vino mai aproape de te convinge.
− Da! Barba și hainele par a fi reale, spuse băiatul uimit după ce-l cercetă cu atenție pe moș. Nu mai înțeleg nimic! De unde vii moșule?
− Cum, nu știi? Din tărâmul îndepărtat al zăpezii, unde regină este Iarna. Credeam că știi toate astea, adăugă moșul cu o ușoară tristețe în glas.
− știu moșule, știu! Mai știu și că ai o sanie trasă de reni, care te așteaptă pe casă până ce te furișezi pe horn să așezi cadourile sub brad.
− Băiatul moșului, nu mai crede toate poveștile, nu e chiar așa, răspunse moșul plin de sine. Sania este colea în fața casei, niciodată nu am aterizat pe acoperișurile caselor. Sania este prea grea pentru așa ceva! O vezi? întrebă moșul arătând spre geamul care dădea spre fața casei.
Băiatul se ridică din pat și cu teamă se apropie de geam. Mare i-a fost mirarea să vadă în fața casei o mândrețe de sanie cu 4 reni înaripați precum caii lui Făt-Frumos. Exclamă:
− Dar aia chiar este o sanie … și renii. Ce frumoși sunt moșule! Sunt bătrâni, că par foarte în putere?
− Ha, ha! Bătrâni ca mine copile! chicoti moșul ținându-se cu mâna de burtă, și adăugă cu mândrie: peste 500 băiete!
− Uauuu! exclamă mut de uimire copilul.
− Dar gata cu vorba, că avem treabă. Ai fost cuminte?
− Moșule, am fost cel mai cuminte din camera asta! răspunse șiret băiatul.
− Ha, ha, ha! Da năzdrăvan mai ești! Așa răspuns nu am auzit în toți cei 500 de ani ai mei! și Moșul continuă să zâmbească mulțumit de răspunsul ce-l auzise.
Copilul continuă alte câteva minute bune să discute cu moșul. I-a spus o poezie, un cântecel și i-a povestit despre școală și despre colegi. Era incredibil, moșul îl asculta și îl înțelegea. Era la curent cu toate cele noi, inclusiv cu computerul. La un moment dat, bătrânul îl anunță:
− Copilu’ moșului, a venit vremea să plec. Mă așteaptă și alți copii.
− Moșule, dar eu vreau să mai stai. Se poate?
− Mi-e teamă că nu! E trecut de miezul nopții și sunt deja în întârziere, spuse moșul grăbit.
− Ce păcat! Moșule cum pot să mai dau de tine? Unde pot să-ți trimit o scrisoare din când în când? replică cu emoție copilul.
− Uite, am să-ți las adresa mea de email! Îmi poți scrie și am să-ți răspund.
− Adresă de email? Ai tu așa ceva moșule? veni răspunsul copilului, semn că încă nu se obișnuise cu surprizele moșului.
− Da! Cum crezi tu că reușim noi Moș Crăciunii să ținem evidența scrisorilor primite de la toți copiii?
Moșul îi înmână copilului cartea sa de vizită, un cartonaș roșu, scris cu alb, pe care era trecută o adresă de email și un nume − Moș Crăciun. Acaparat de frumusețea cartonașului roșu, copilul nu băgă de seamă cum moșul dispăru din cameră. Când realiză că moșul nu mai e lângă el, alergă repede la geam. Avu timp să vadă sania trasă de reni ridicându-se spre văzduh, iar pe moș făcându-i cu mâna în semn de la revedere. Lăcrimând de emoție copilul rămase cu fața lipită de geam și cu ochii pe sania moșului până când acesta dispăru în zare.
Înecat de lacrimi și suspine copilul se trezi. Era agitat. Își spuse:
− Oare am visat? Totul să fi fost un vis? Se pare că da! Moș Crăciun nu există, am avut dreptate.
În timp ce scruta împrejurimile camerei după un semn care să-i confirme prezența moșului rămase împietrit. Pe biroul din cameră, lângă tastatura computerului zări cartea de vizită din somn. În stânga sa, sub bradul de Crăciun se odihneau mai multe cadouri frumos ambalate.

Nivelul compunerii: clasa a VI-a, a VII-a, a VIII-a

17 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here