O întâmplare dintr-o excursie: accidentarea unei căprioare (II)

13
287
Continuarea compunerii despre întâmplarea din timpul excursiei: accidentarea căprioarei. Compunerea răspunde unei teme de genul: o întâmplare la care am fost martor.

Ne-am îndreptat cu grijă spre locul unde stătea căprioara pentru a nu o speria. La vederea noastră, a ridicat boticul negru şi umed şi ne privea intens. Ochii mari şi negri transmiteau frica pe care o resimţea. Părea îngrozită. Tremura fără oprire. A încercat să se ridice, dar s-a prăbuţit la pământ imediat. Piciorul din faţă îi stătea îndoit într-un mod ciudat. Îl proteja, pe semne suferise de pe urma accidentului. Diriginta a inspectat-o cu grijă. Nu părea să aibă alte răni vizibile.

Trecuse ceva timp, iar căprioara mititică încă nu dădea niciun semn că ar dori să se liniştească. M-am aşezat lângă ea şi am început să o mângâi ca pe o pisică şi să-i vorbesc blând în speranţa că se va linişti. Între timp diriginta făcuse rost de un recipient cu nişte apă. L-am aşezat în faţa căprioarei. La început timidă, a mirosit apa, iar mai apoi a luat câteva înghiţituri. Era atât mică şi gingaşă! Lua câte o înghiţitură mică de apă, după care ne arunca câte o privire. Nu era convinsă că nu-i vrem răul.

Atmosfera duioasă a fost întreruptă de sunetul unei sirene. Se auzea tot mai aproape. Nu trecu mult timp şi în dreptul autocarului opri o maşină cu însemnele ISU. Din ea au coborât doi oameni. În câteva secunde au fost lângă noi. S-au prezentat: era un lucrător ISU şi un medic veterinar. După ce au consultat căprioara ni s-au adresat:

– O să se facă bine! Nu pare să aibă vreo fractură, dar vom afla mai multe detalii după ce îi vom face o radiografie. Oricum, vă felicit că nu aţi lasat-o să se întoarcă în pădure. În starea în care este nu ar fi avut nicio şansă în pădure.

Cei doi au înfăşurat căprioara într-o pătură şi s-au urcat în maşina cu care veniseră. „Căprioara este pe mâini bune. Ce bine că nu a fost ceva mai grav”, mi-am spus. M-am uitat la diriginta care era lângă mine. Fix în acel moment îşi ştergea o lacrimă din colţul ochiului. După care mi-a împărtăşit: „M-am speriat! Am crezut că am omorât biata căprioară! Bine că a fost doar atât.”

Am mai zăbovit o perioadă în acel loc discutând cu colegii despre accidentul nefericit. Într-un final toată lumea s-a reîntors în autocar şi ne-am continuat drumul. Dar de data asta nimeni nu mă părea dispus să moţăie. Stăteam cu ochii aţintiţi pe marginile drumului, pregătiţi să dăm de ştire şoferului despre orice animal care ar putea sări în calea noastră.

13 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here