Sfârșitul unei frumoase prietenii

Compunerea de astăzi este rezolvarea unei teme de casă cu următoarea cerință: Imaginați, sau nu, o compunere scurtă, sub forma unei povestioare triste.
Iată mai jos o astfel de povestioară, al cărei titlu ar putea fi cel de mai sus, „Sfârșitul unei frumoase prietenii” sau „Ninsoare de adio” (RIP AP).

Deși afară mai era ceva din căldura binefăcătoare a primăverii, sufletul cățelului bălai, poreclit Soare, se umplu de un ger năprasnic. Fără vreme, iarna se așternu peste orizontul cățelului, iar fulgi mari și grei ningeau în inima lui. Pentru Soare, zilele nu mai aveau mâine și în plus își interzisese categoric să vadă dacă ce se întâmplă cu el e rău sau bine. Vorba cântecului: „Ochii nu mai au ce să mai vadă / Doar urme de jivine prin zăpadă / De ocnă e viscolul ce-mi arde rana.”

Nu tot timpul a fost o iarnă grea în viața cățelului. A cunoscut și primăvara, anotimp cu miresme încântătoare, cu bucurii și speranțe. Dar să începem cu începutul…

Acum ceva vreme, Soare bântuia fără țintă prin lume. În pribegia lui, a dat peste cineva exact ca el: o pisică frumoasă și isteață, dar drăcoasă din cale-afară, pe numele ei Ciufuleț. De cum s-au văzut s-au plăcut foarte mult. S-a întâmplat după cum spun versurile: „Ne-am văzut, ne-am plăcut / Ce rămâne de făcut?” Cel care le-a răspuns a fost destinul: „Fiți prieteni!” Crezând că e bine să îndeplinească voința destinului, cei doi au făcut întocmai. Au legat o prietenie cum nu mai văzuse satul în care locuiau, în ciuda diferențelor insurmontabile dintre ei.

Când a cunoscut-o cățelul, Ciufuleț era precum o străină aflată în surghiun: speriată, stresată și mereu supărată. În scurt timp, Soare reușise ce nu mai reușise nimeni: să calmeze pisica, să o domolească și să o facă să se bucure de viață. La ceas de taină, chiar ea i se destăinuia adesea: „Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Ai reușit să mă schimbi!”

Chiar dacă lumea animală îi privea cu suspiciune, pisica și câinele se potriveau de minune. Fără prea mari eforturi, au devenit un sprijin unul pentru celălalt, iar asta a pus bazele prieteniei lor. Obișnuiau să împartă totul: gânduri, vise și speranțe. Nu de puține ori mulțumeau celui de sus pentru șansa de a se fi întâlnit. Ba chiar au ajuns să-i mulțumească fostului lor stăpân, în curtea căruia s-au cunoscut. Fără el nu ar fi ajuns să știe unul de celălalt, nu ar fi ajuns să cunoască bucuria și să vadă lumea în culorile ei frumoase.

Cum locuiau în zone diferite, ea în Vatra veche a satului, iar el în cea Nouă, cățelul bătea zi de zi cale lungă să-și vadă prietena bună. Ea îl aștepta cuminte în casă, bucuroasă de fiecare întâlnire. Zilele au trecut, iar animalele noastre duceau o viață fericită, exact ca în povești.

Dar lumea animală, rea de gură, invidioasă pe prietenia lor neconvențională, a început să bârfească, pe la colțuri. La început pe ocolite, iar apoi fățiș. Pisica, mai slabă de înger, – deși a fost avertizată de cățel că gura lumii e slobodă și că dacă apleacă urechea la vorbele auzite, prietenia lor ar putea lua sfârșit -, a început să asculte vorbele meșteșugite ale celorlalți. Zâmbind cu superioritate, Ciufuleț nega de fiecare dată când Soare îi spunea că vorbele celorlalți vor avea efect asupra ei.

Câțiva ani totul a fost frumos, până când sămânța de îndoială, sădită de lumea rea, a început să prindă rădăcini. Pe nesimțite îndoiala s-a instalat confortabil în sufletul pisicii, până când a devenit o buruiană cu floare de neîncredere. Brusc, nemulțumiri asumate de ambele părți, încă de la început, au ieșit la suprafață, iar pisica le afișa cu orice ocazie. Cu pași mici, dar fermi, prietenia dintre cățel și pisică se îndrepta spre un coșmar. Înțelegerea perfectă dintre ei era acum doar o amintire. Comunicarea instinctuală dintre cele două animale, aproape telepatică, a devenit motiv de dihonie. Instinctul, stăpânit bine de amândoi, era o binecuvântare în trecut. Odinioară, era de ajuns o singură privire pentru a se înțelege și a ști ce dorește celălalt. Zilele treceau, iar ei se înțelegeau tot mai rar. și asta doar atunci când cățelul reușea să-i adoarmă pisicii rațiunea belicoasă.

Zeci de motive, care de care mai năstrușnice, iar altele cât se poate de reale și evidente, ieșeau din gura pisicii. Fiecare dintre ele biciuiau auzul fin al cățelului. Ciufuleț folosea cuvinte multe și o avalanșă de gesturi, pentru a-l convinge că prietenia lor este imposibilă și că nu are viitor. De multe ori puteai să o auzi cum spunea că ar vrea să intre în rând cu lumea, că vrea compania unor pisici, exact ca ea, că viața cu un câine e nefirească, că vorbește lumea verzi și uscate. Apoi folosea argumentul suprem: puii. Ea își dorea foarte mult un pui. „Dar cum v-a arăta el dacă ar ieși dintr-o pisică și un câine?”, se întreba uneori pisica. Soare îi răspundea calm, că prea le vrea pe toate acum și că dacă are răbdare timpul le va rezolva pe toate. În zadar se chinuia cățelul să o convingă că viața lor îi privește doar pe ei doi și că vor găsi o soluție. Ciufuleț parcă devenise autistă. O ținea pe a ei, că prietenia lor a ajuns la final.

Într-o dimineață, ca oricare alta din primăvara eternă, Soare se afla în cușca în care își ducea viața de zi cu zi. De cum deschise ochii, adulmecă un vânt de schimbare, cum nu mai simțise de ceva vreme. Ceva îl anunța că în viața lui se vor petrece schimbări dramatice. Așa se și întâmplase. Pisica îi lăsase un mesaj pe perete, scrijelit cu gheruțele ei: „Lasă-mă-n pace, în toate modurile imaginabile, pentru tot restul vieții mele! Nu mai lătra și nu mai scheuna la geamul meu, niciodată!”

La început, cățelului nu-i venea să-și creadă ochilor ce citește. Citi la nesfârșit mesajul, în toate modurile, de la stânga la dreapta, apoi de la dreapta spre stânga. Ba îl citise și-n dungă. Mesajul era același: finalul unei frumoase prietenii. Odată ce pusese punct acestui gând, cățelul Soare simți cum apune. Căldura sufletească îl părăsise, iar în interior se porni viscolul. Afară se așternuse deja zăpada alb-albastră. Subit, simți cum distanțele au devenit albe și reci, iar departe a devenit foarte departe. De undeva din subconștient, versurile începuseră să curgă, adormind rațiunea:

Sfârșit.