Compunere – O poveste de toamnă

4
417

O poveste de toamnă este o compunere despre toamnă, sub forma unei dialog. Povestea se petrece într-un parc, unde un cățel și o pisică își fac un culcuș din frunze uscate.

O poveste de toamnă

La lumina slabă a felinarului, pe o stradă lăturalnică din orașului adormit, un cățel și o pisică stau de vorbă. Zgribuliți și înfrigurați, de vântul rece de toamnă, caută din priviri un loc în care s-ar putea adăposti, peste noapte. Supărat, fiind obosit și nemâncat, cățelul i se adresează pisicii:

– Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
– S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: „Să nu scoți niciun câine din casă.”
– Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
– Ne plângem și noi acum. Dar e încă toamnă. Ce o să facem la iarnă, dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.

Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu le-a ieșit în cale niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci, îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.

– Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
– Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cățelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.

De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împrejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt, în toate cele patru direcții, dădea impresia unui loc bântuit.

– Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
– Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine, mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
– Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta, ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
– Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent, o să-mi bag degetele-n ochi. Ce zici de copacul asta imens?
– Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
– Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera grămada de frunze, pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
– Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.

S-au pus pe treabă și în scurt timp, au încropit un culcuș, numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:

– Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
– Cu siguranță e mai bine, decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
– Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casă, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
– Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
– Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!

De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezându-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here