Annabel Lee – Edgar Allan Poe

De demult s-a-ntâmplat, de demult…
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, și poate c-o știți,
O fecioară, Annabel Lee ;
Și trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu,
Și trăia – să mă poată iubi.

Eu – un copil – și ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec – Annabel Lee ;
Și priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
înghețând-o pe Annabel Lee ;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării –
Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
înghețând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii –
Celor mai înțelepți decât noi, doi copii –
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărți
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Și din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
în mormântul din țărmuri pustii,
Lângă țărmuri cu valuri pustii.