Romanţă fără muzică (Că ne iubim ştie lumea toată) – Ion Minulescu

Că ne iubim – și-o știe lumea toată –
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști…
Şi nu va ști-o, poate, niciodată…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ne-am cunoscut în țara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu își pregătește arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc…

Şi ne-am iubit!…
Ţi-aduci aminte?…
Bluza –
Ah!… Bluza ta pe sânu-ți decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâșiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloși,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea știe
Că ne iubim…
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști!…