Mama – Panait Cernea

Mama
de Panait Cernea

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.

Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și nendurătoare.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul –
Ș-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruiește dorul –
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucnește fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Și-ntr-un suspin, pe cînd ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neștire –
Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați…