Constatare părintească – Valeriu Cercel

Îmi amintesc de anii-n care,
Sa-l ierte bunul Dumnezeu!
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil și eu,
O vorbuliță, atât de mare,
De o aud și-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Și auzea de pe la lume,
Pai, începea a sudui
Și mă soma uitând de glume:
Când vei avea și tu copii,
Ai să-nțelegi atuncea cum e!

Apoi, la școală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar și în post,
Rostind aceleași vechi cuvinte :
Când ai să ai copii și-un rost,
Vei ști ce simte un părinte !

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aștepta…eu, la răchie (!)
Sa vin acas’, în zori, din sat,
Că-l vad și-acum plin de mânie:
Când ți-o da Domnul un băiat,
Atunci să vezi cum o sa-ți fie !

Însă… cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Și mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat’ nu a știut,
Ce-nseamnă-n viață, să ai fete.