Gândăcelul – Elena Farago

„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos? – Tu nu știi, oare,
Că-s mic și eu și ca mă doare? –
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc si mie;
Și milă trebuie să-ți fie,
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?…
Că am și eu părinți ca tine;
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori!…

Și-ar plânge tata mult de tot,
Căci am trăit abia trei zile!…
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!…”

Așa plângea un gândăcel,
În pumnul ce-l strângea, să-l rupă, –
Și l-a deschis copilul, după
Ce n-a mai fost nimic de el!

Și a încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt, –
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea,
Degeaba plângi acum, copile! –
Ci du-te-n casa ta și zi-le
Părinților isprava ta, –

Și zi-le, că de-acum ai vrea,
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate, –
Oricât de fară-nsemnătate
Și-oricat de mică ar fi ea.