Un basm – Nicolae Ținc

0
8

Pe un scaun, lângă sobă,
Clătinând mereu din cap,
Bunicuța, fără preget,
Împletește la ciorap.

Împrejur cu-nsufletire,
Se alungă doi copii,
Pân-ce, rupți de oboseală,
Se opresc din nebunii.

Vin atunci lângă bătrâna,
Amețiți drăguții pui,
Și îi strigă: Mamă mare,
O poveste să ne spui.

– O poveste! Dar pe toate
Vi le-am spus câte-am știut,
Poate doar Cocoșul roșu
Să vi-l iau de la-nceput,

Zice ea. – O, nu acela,
Îi răspunde mânios
Băiețelul. Dă-l încolo
Că e foarte urâcios!

– Spune, spune, mamă mare,
Un alt basm, știi tu când vrei,
Stăruiește și fetița
Cătând dulce-n ochii ei.

– Bine, dar, Muma Pădurii
Să v-o spui, dacă n-o știți,
Le răspunde bătrânica;
Ascultați dar liniștiți.

Și tușește, ca să-si dreagă
Glasul, apoi încetinel
Povestirea așteptată
Ș-o începe-ntr-acest fel:

„Cic-a fost de mult. o dată,
Căci în alt chip de n-ar fi
Toate cele întâmplate,
N-am avea ce povesti.

Un unchiaș a fost ș-o babă,
Prea de treabă, dar sărmani,
Se luptau cu sărăcia
De un cârd amar de ani.

Ei văzând că le sunt toate
Numai pacoste și foc,
O porniră-n largul lumii
Ca să dea peste noroc.

Pe-un copil al lor acasă
Mi-l lăsară cuc, zicând
Să-i aștepte pân’ s-o întoarce,
Mai târziu, ori mai curând.

Drum bun, zise copilașul,
Le răspunse num-atât
Și-și văzu de joc. Dar noaptea
Murea bietul de urât.

Neputând să doarmă singur
În al casei greu pustiu,
Dete-ocol în drepta-n stânga
Să găsească-un suflet viu.

Dar, văzând că nu e nimeni,
Se urcă sus pe bordei
Și în patru părți să strige
Începu așa: Hei, hei,

Hu, n-aude, cine vine,
Uite-acu numai decât,
Să se culce azi cu mine
Căci sunt mic și mi-e urât?

După ce strigă de-a rândul
Mai de multe ori mereu,
În sfârșit, un glas puternic
Și adânc răspunse: Eu!”

Copilașii nu mai suflă
La bunica lor privind,
Care vorba își urmează
Înainte povestind:

„Intră-n casă o femeie
Și îi zice lui răstit:
Am venit să dorm cu tine,
Precum singur m-ai poftit.

De femeie, e femeie,
Dar e trupul ei făcut
Într-un chip precum copilul
Pân-acum n-a mai văzut.

E o namilă cât casa,
Cu nas mare, răsucit,
Cu obraji cât dovlecii
Și cu glasul răgușit.

– Vai, ce păr ai, cât o claie!
Zise dânsul minunat.
– Cât o claie, căci sunt veacuri
De când nu l-am pieptănat.

– Și ce ochi! – Sunt mari, căci multe
Eu cu dânșii am văzut.
– Ce picioare! – Lungi, căci drumuri
Nesfârșite-am mai bătut.

– Și ce gură, ce dinți, Doamne!
– Mari, da maaari, c-am înghițit
Mulți. Ș-acum și pe tine
Săte-mbuc, iat-am venit.

– Hap, răcnește la el iazma
Și d-odată îl sorbi
Cum ai soarbe-o picătură
Și-n gâtleju-i l-înghiți…”

– Mamă mare, ‘i taie vorba
Băiețelul îngrozit,
Iar fetița plânge. – Iacă.
Stați că nu am isprăvit,

Le răspunde-n grab bunica
Și îi mângâie duios:
– Ce fetiță sperioasă,
Dar și ce băiat fricos!

„Iac’atunci, copilul babei, –
Povestirea își urmă, –
Își făcu în grabă cruce
Și d-odată se-ntâmplă,

Se-ntâmplă minunea care
Dumnezeu o face-ori-când
Ți-ndreptezi, plin de credință,
Către dânsul al tău gând.

Ce să vezi? Muma Pădurii, –
Îndrăcita ea era, –
Începu’ ca să tușească,
Căci în piept o zgâria.

Și tușind, zvârli afară
Pe copil nevătămat,
Iară ea, pocnind de-odată
Ca o pușcă, a crăpat.

În ăst chip Muma Pădurii,
Iasma rea s-a prăpădit,
Și d-atuncea pot copiii
S-aibă somnul liniștit.

Mâine seară, înainte
Am să spui ce s-a-ntâmplat,
După ce s-a-ntors unchiașul,
Acum, haideți la culcat.”

Copilașii se dezbracă,
Își fac cruce gânditori
Și adorm cu mulțumire,
Dar pătrunși și de fiori.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here