Zilele Babei – Vasile Alecsandri

0
11

I

Cât au fost iarna de lungă
Au ţinut soarele strâns
Sub al ei cojoc încins,
Crivăţul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n faţă nins.

Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Şi la rându-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lângă sânul ei zbârcit.

Şi sub cortul ei de gheaţă
Unde tremură mereu
Ţine-acum odorul său,
Dulcele izvor de viaţă,
Zâmbetul lui Dumnezeu.

Îl sărută, îl dezmiardă
Ziua, noaptea, neîncetat,
Ca pe-un mire descântat,
Şi se teme să nu-l piardă
De la ochiu-i degerat.

Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflul ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.

Iar în lipsa lui, pământul
Zace-n triste amorţiri,
Bântuit de vijelii,
Căci ferească Domnul sfântul
De-ale Babelor iubiri!

La răsuflul lor deodată

Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestejit.
Turba lor e neîmpăcată,
Dorul lor neîmblânzit.

Ele ştiu să-ncurce firul
Feţi-frumoşilor, pe plac.
Ştiu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Şi stigleţu-n liliac…

II

Iată, mări, însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mândrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.

Era dulcea Primăvară,
Rumeoară ca un frag,
Scump odor şi lumii drag,
Care-acum ieşise-afară
Dinlăuntrul unui fag.

Brânduşiţă zâmbitoare
Şi cu mersul legănat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea aşteptătoare
De un mire mult visat,

Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sânu-i mii de flori,
Şi adăsta-n fierbinţi fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din zori.

Cum o vede, se aprinde
Soarele reîntinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Şi cu razele-i cuprinde
Tânărul odor iubit.

Pe loc, omul reînviază,
Apa curge şopotind,
Cuibul râde, ciripind,
Lumea se dezmormântează
Şi renaşte înflorind.

Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergând,
Văietându-se, plângând,
Scutură-ale ei cojoace
Când în ploaie, când ningând.

În bordei, în casă, în şatră
Ea pătrunde şuierând,
Inimile-nfiorând.
Spulberă cenuşa-n vatră,
Apoi iese-n câmp urlând.

III

Ea furtunile stârneşte,
Întinzând pe câmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cârâieşte
De corbi negri negrul stol.

Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Îngheţaţi, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Şi le-azvârle până-n nori.

Ea pe vite le chirceşte
Şi grăuntele de an
Încolţit îl seacă-n lan,
Şi cocorii rătăceşte
Pe cerescul ocean.

Nouă nopţi şi nouă zile
Din suspin ea naşte vânt
Şi blesteme din cuvânt,
Vrând pe orişice copile
Să le-ascundă sub pământ.

Lumea tremură şi zice:
“Babă, streche de dor!
Duce-te-ai într-un picior
Valvârtej de pe aice
Până-n iadul arzător!

Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoş,
Până-n fund la Mărul-Roş,
Şi pământul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coş!”

Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zâmbitor
Lângă scumpul ei odor.
Ţipă, cade-n loc şi moare
Până la anul viitor!

Veselie, reînviere!
Mugurii se dezvelesc.
Gândăceii se ivesc.
Roiurile-adună miere,
Inimile se pândesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here