O întâmplare amuzantă

2
918
Descrierea unei întâmplări amuzante, a unei situații hazlii, care are un final fericit. Povestioara are și un final moralizator.

Era într-o seară de martie. Îmi aduc și acum aminte, exact, pentru că era cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Părinții mei erau în bucătărie, sporovăiau de-ale lor, în timp ce mama îmi pregătea tortul meu favorit. Sora mea era la ea în camera, citea „Jurnalul unei puștoaice”. Cu alte cuvinte, în casă, era o plictiseală totală.

Eu eram în sufragerie, o cameră măricică, cu o bibliotecă mare, plină cu cărți. În față era o oglindă grea, atârnată deasupra unui dulap, iar în mijlocul camerei trona o masă la care sunt primiți musafirii. Undeva în dreapta, se odihnea piesa de rezistență a camerei: pianul. Pe instrumentul muzical cu clape, mare, negru și impunător, era așezată o cană cu cafea, uitată de mama.

Între timp, plictiseala ajunsese la cote alarmante. Deodată, sub masă, am zărit mingea de plastic gonflabilă, care, se pare, era și ea cel puțin la fel de plictisită ca mine. Brusc am simțit că puțin sport m-ar scoate din amorțeala ce mă acaparase. Deși mingea era destul de mare, m-am gândit ca n-ar fi rău să joc un puțin volei la perete.

Dar unde să fie încercare mai năstrușnică, dacă nu deasupra pianului?! Deh, așa e mintea unui copil plictisit! Am încercat eu de vreo câteva ori să leg mai multe pase, dar mai mult de doua-trei, n-am reușit. Zic, mai încerc. Și prind curaj: 1,2,3, … 9, 10eee!!!

– Crina, Crina, vino repede, în sufragerie! Să-ți arăt ceva! Am inventat un nou sport: volei peste pian! strig eu la sora mea.
– Acum vin, zice ea, apărând în pragul ușii.
– Uite, uite, privește!

Și încep eu noua serie de lovituri de volei la perete … doar ca pe la a treia – a patra lovitură: POCI! Văd cum cana de cafea dispare de pe pian și o văd făcând tumbe în drum spre covor, împrăștiind, în stânga și-n dreapta, apa maro colorată intens.

M-am uitat mirată la sora mea pentru o secundă, după care am izbucnit amândouă într-un râs cu lacrimi de nu înțelegea nimeni nimic. Adică mama și tata, care veniseră să vadă care e motivul râsului nostru.

După ce am reușit cu greu să ne oprim din râs, le-am povestit și lor ce s-a întâmplat, s-au amuzat și ei împreună cu noi și am tras concluzia că lauda de sine, nu miroase a bine.

Nu am reușit să curăț perfect covorul de petele de cafea și astăzi se mai văd urmele maronii. Partea frumoasă este că am rămas cu o amintire de care râd ori de câte ori îmi aduc aminte.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here