Cântecul Fetelor – Veronica Porumbacu

0
41

O, fetelor, ne leagă anotimpul
iubirii noastre fragede dintâi.
Și cu nimica noi n-am face schimbul,
când pentru fiecare vine timpul
să spună unui om: „Rămâi!”.

O, fetelor, de-l mângâiem pe față
și mâna-i trecem blând apoi prin păr,
atât l-am vrea tovarăș pentru viață,
cum vrem sa fie veșnic dimineață
și adevăr.

O, fetelor, voi fetelor din lume,
pentru vecia primului fior
și pentru tot ce-aduce ea anume,
noi niciodată nu găsim un nume,
când ne e dor.

O, fetelor, curând la piept voi tine
comoara noastră. Orișicât de greu
ar fi să fie, lumea care vine
o făurim de astăzi pentru tine,
copilul meu.

Și dacă peste cea dintâi iubire
și-apleacă frunza plopul foșnitor,
măslinul ori mesteacănul subțire,
ne leagă la-nceput aceleași fire,
când ne e dor.

Dar nu-i același peste tot sfârșitul.
Când focul s-a stârnit ucigător
și mie-mi pleacă la război iubitul,
și-ecoul doar răspunde, nesfârșitul,
când îmi e dor.

Voi, fetelor, ce zvon aduce vântul?
Iubit era flăcăul coreean,
dar nu i-am mai găsit măcar mormântul
printre ruine ce-ngrozesc pământul
din Phenian.

O, lumea de supt pleoape unde-i, unde?
Ce vânt te-a spulberat, pustiitor?
Unde-ai plecat, iubirea mea, răspunde?
Nici un cuvânt acolo nu pătrunde
și nici un dor?

Voi, florilor cu lujerul subțire,
surorilor cu mers unduitor,
dacă ni-e dragă-ntâia tresărire,
noi vrem să și păstram acea iubire
și-același dor.

De peste mări, noi mâinile ne prindem
și-n orice grai pe lume ne legăm:
oriunde-am fi, de ucigașe grindeni,
viața, care crește pretutindeni,
s-o apărăm!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here