Descrierea unui sfârșit de iarnă

0
4111

O iarnă fără zăpadă este o iarnă tristă. O iarnă cu frig și frisoane provocate de el este o iarnă de coșmar. Compunerea este descrierea unui astfel de sfârșit de iarnă.

Când frigul se instalează, oamenii nu se mai bucură de iarnă!

Era într-o după amiază tristă cu neguri de sfârșit de iarnă. Turlele vinete ale bisericii de peste drum de școala noastră arătau prin pâclă, peste acoperișurile caselor, printre copacii goi de frunze, ca două fantome din cărțile cu basme. Față de dimineață, pâcla coborâse; era mai deasă și apăsătoare. Cârduri de ciori zburau către culcușurile lor din copaci, croncănind prelung, semn că frig mare se apropia. Se porni dinspre parc un vânt aspru, iar suflul său aducea pișcături la nivelul feței, deja amorțite.

— Nu mai pot! Am înghețat! … zic eu suflând în pumnii paralizați de frig. Pentru câteva secunde răsuflarea caldă îmi mângâie degetele, dar mai apoi frigul se instală mai abitir.

Ads

Am grăbit pasul. Până acasă aveam drum lung de făcut. Școala mea se află la vreo 10 minute, de mers rapid, de locul în care locuiesc. M-am înfofolit mai bine în haine și cu capul ușor plecat, pentru a para răsuflarea înghețată a lui “făurar”, am luat la picior străzile înghețate. Nici țipenie de om nu era pe străzile pustii. Nici elevii care tocmai ce ieșiseră de la școală nu se vedeau. Au fugit care încotro, alungați de vremea neprietenoasă.

La un colț de stradă, o vietate, la fel de zgribulită ca mine, mi-a tăiat calea. Un cățel amărât, costeliv, a ridicat privirea către mine implorând, parcă. Nu-mi era clar ce dorea de la mine. Și mie îmi dârdâiau dinții și eu aș fi vrut să alung frisoanele de frig. Mi-am amintit că mai aveam în rucsac un rest de sandviș. L-am scos și i l-am dat, după care l-am mângâiat pe creștet. A scos un mic scâncet, pe care l-am perceput ca pe un mulțumesc. Tocmai atunci, o pală înghețată de vânt venită din spate mi-a amintit că trebuie să mă pun în mișcare, din nou.

Restul drumului până acasă am avut senzația de jale generalizată. Copacii mi-au părut, ca niciodată străini, gârboviți sub propria uscăciune, crengile lor implorând îndurare. Arbuștii i-am perceput ca pe niște trestii. Se unduiau în bătaia vântuitului, șuierând sunete înghețate de vremea geroasă. Casele oamenilor îmi păreau mici și mohorâte, expirând din greu, prin hornurile lor, fum gros, ca de locomotivă.

Așa cum am anticipat, drumul nu a durat mai mult de 10 minute, dar pâcla și frigul pătrunzător m-au făcut să simt că l-am parcurs în ore. Acasă, aflat la adăpost de capriciile iernii, am exclamat: “Ce bine că iarna e pe sfârșite! Sunt ultimele ei zile în care ne mai poate hărțui cu răsuflarea ei înghețată!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.