Legenda ghiocelului

O compunere despre primăvară și despre ghiocel, sub forma unui legende: LEGENDA GHIOCELULUI.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar găsi aici, pe Magia Copilăriei. 🙂

În vremuri de mult uitate, când nici nu exista picior de muritor, care să fie martor la evenimentele acestea, pe Pământ se preumblau doua zâne: una bună și una mai puțin bună, că să nu spunem că era de-a dreptul rea. Pe prima o chema Primăvara, iar pe cealaltă Iarna. Ele erau surori bune, aveau același tată, Anotimpul, iar mamă le era Luna, fiica bătrânului An. O perioadă, nu știm exact cât, – un an, doi, trei sau un milion -, s-au înțeles foarte bine. Se iubeau, se ajutau în toate, dar mai presus de orice se respectau. Ne le-a văzut nimeni certându-se și nici încălcându-și regatele moștenite de la părinți. Iarna stăpânea cu asprime regatul lunilor decembrie, ianuarie și februarie, iar Primăvara conducea cu blândețe împărăția lunilor martie, aprilie și mai.

Așa după cum știm, nimic pe Pământ nu e etern. Tot așa și buna înțelegere dintre cele două surori nu a fost veșnică. Concordia dintre ele a dispărut și a făcut loc dihoniei. Gurile rele spun că totul a început de la cea mare, Iarna, după ce s-a măritat cu un crai, care stăpânea regatul Miazănoapte. Craiul, pe numele său Crivățul Aspru, a învățat-o pe Iarnă că i se cuvine un regat mai întins. Doar era fiica cea mare!

Iarna, înamorată până peste cap de chipeșul crai, s-a lăsat orbită de vorbele meșteșugite ale soțului. Fără să stea pe gânduri, a pornit cu furie spre hotarele surorii ei, Primăvara. La început a luat o bucățică din martie, iar cu fiecare an ce trecea, tot mai mult. La un moment dat, chiar pusese piatra de hotar la 1 aprilie!

Primăvara a băgat de seamă că sora sa îi încalcă proprietatea și dreptul, dar a ales să tacă. Nu-i plăcea cearta! Dar când a văzut că soră-sa e tot mai hrăpăreață și a luat toată bucata de martie, s-a speriat. A dat fuga la tătâne-său, să-i ceară dreptate. Anotimpul nu era la curent cu disputa dintre fetele ei. De cum a auzit ce i-a spus cea mică, a convocat-o și pe cea mare, la judecată.

De cum s-a prezentat la judecată, Iarna a început să-i spună tatălui, Anotimpul, ce o învățase vicleanul crai. S-a plâns că hotarul dintre ele nu e prea evident și că uneori îl mai trece, dar din greșeală. În plus, Iarna i-a reproșat tatălui că nu are darul ghicitului, astfel că nu are cum să știe când încalcă teritoriul surorii ei. Anotimpul le-a privit pe amândouă cu iubire, doar ambele erau fetele lui. Se gândea la o soluție să facă dreptate, dar să nu supere pe nici una.

După câteva clipe de gândire, care pentru noi muritorii trebuie să însemne câteva milenii, a decis. Era adevărat că nu-și înzestrase fiicele cu darul ghicitului. Deci era cazul ca ele să aibă un ghioc, cu care să prezică granița dintre ele. Dar cum nu știa cum să facă, a cerut ajutorul vărului său dulce, Soarele. Bătrânul Soare, înțelept cât o mie de alți înțelepți, i-a prezentat pe loc găselnița: o ființă pe cât de plăpândă, pe atât de puternică, care să răsară fix la hotarul dintre Iarnă și Primăvară. Fără să stea la discuții, Soarele a trimis spre pământ o rază, iar făptură diafană deja înmugurise!

Bucuros de soluția ingenioasă oferită de Soare, Anotimpul le prezentă judecata celor două. Cu mâna sa, scrise legea hotarului dintre Iarnă și Primăvară și o bătu în Înaltul Cerului, să nu o poată schimba nimeni. Tot ce mai lipsea din această lege eternă era numele ființei gingașe, care trebuia să arate hotarul dintre cele două zâne. Se decise să-l întrebe chiar pe el cum îl cheamă. Gingașul clopoțel, cu glasul subțire, ca tulpinița pe care ședea, i-a răspuns scurt: GHIOCEL! Anotimpul luă dalta-i fermecată și cu ea scrijeli ultimul rând al legii eterne:
“Acolo unde GHIOCELUL apare, regatul Iernii se sfârșește, iar cel al Primăverii începe!”