Centenarul Marii Uniri ‒ Compunere despre povestea Marii Uniri

În anul 2018 sărbătorim Centenarul Marii Uniri, adică 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Magia Copilărie celebrează Centenarul printr-o serie de compuneri care au ca temă Marea Unire.

Povestea Marii Uniri nu începe în 1918… și nici nu se termină în 1918. Povestea Unirii este veche de când moșii și strămoșii românilor au fost așezați pe aceste pământuri de cel Atotputernic și poate fi spusă în felul următor:

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti și nici n-ar exista românii, un neam de oameni cu o singură dorință: să trăiască împreună. Istoria lor este veche de când lumea și pământul.

Nu știm cum au apărut strămoșii acestui popor pe aceste pământuri, dar știm că acum mai bine de 2000 de ani erau risipiți în lungul și-n latul munților Carpați. Lideri neînfricați ai vremurilor, precum Burebista și Decebal, au unit cu ascuțișul sabiei triburile geto-dace. Moștenirea lor transmisă urmașilor peste veacuri a fost un nume, Dacia, dar și ideea că împreună sunt mai puternici.

Din păcate sau poate din fericire, vitejia geto-dacilor, cei mai viteji dintre traci, a fost înfrântă de apogeul civilizațiilor acelor vremuri: romanii. Din combinarea celor două neamuri mândre și puternice au apărut românii, un popor cu limbă latină, dar cu suflet și idealuri moștenite de la strămoșii daci. Libertatea, nesupunerea în fața asupritorilor și îndârjirea de a supraviețui vremurilor, oricât de vitrege ar fi fost, au reprezentat crezul strămoșilor, transmis românilor. Românii l-au urmat cu sfințenie de-a lungul veacurilor, chiar dacă au fost risipiți pentru sute de ani în provincii românești. Undeva, într-un colțișor al sufletului fiecărui român, idealul dacilor de a trăi împreună într-o eternă Dacia Felix a supraviețuit și i-a călăuzit prin negurile istoriei.

Români cu minți luminate și inimi curajoase s-au chinuit de-a lungul veacurilor să conserve moștenirea strămoșilor. Unii dintre voievozii țărilor românești, precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș au apărat granițele țărilor românești păstrându-le intacte și ferindu-le de neatârnarea față de imperiile puternice ale vremii.

Dacă ceilalți voievozi au apărat granițele provinciilor, Mihai Viteazul, a reușit să reunească popoarele din jurul arcului carpatic și să refacă regatul dacic. Chiar dacă vremelnic, românii s-au unit sub un singur sceptru, în preajma anului 1600. În acel an, farul călăuzitor al românismului, Mihai Viteazul emitea un hrisov care atesta Unirea și se autointitula cu mândrie „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”. Legătura simbolică cu Dacia era refăcută, vorba cântecului:

Mihai Viteazul intră-n catedrală
Și are harta Daciei în mâini
Într-insul Burebista se răscoală
Și-apoi pe vatra lui se nasc români.

Prin încoronarea voievodului român în cetatea din inima Transilvaniei, Alba-Iulia a primit statutul de capitală spirituală a românilor. Urmașii i-au respectat decizia marelui voievod, iar peste mai bine de 300 de ani de la prima unire a românilor, în 1918, românii se uneau din nou la Alba-Iulia.

După reușita lui Mihai Viteazu, nori negri s-au abătut asupra provinciilor împărțite în bucăți mai mici de imperiile ostile, dar românii au reușit să navigheze cu multă pricepere prin furtunile istoriei și să supraviețuiască în mod miraculos asupritorilor externi.

Începând cu secolul al XVIII-lea, în conștiința românilor apare ideea națională. Românii, prin elitele politice și intelectuale, sunt tot mai conștienți de originea latină și continuitatea populației românești în vechile teritorii ale Daciei. În toate provinciile românești, românii încep să se sacrifice pe altarul sfânt al românismului. Printre aceștia îi regăsim pe Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu. Fără sacrificiul lor și al altor conaționali, flacăra românismului s-ar fi stins și poate nici nu ar fi existat anul binecuvântat al românilor, 1918.

Revoluția de la 1848 a permis să apară noi voci de români care să ceară dreptate pentru neamul românesc asuprit. Nevoia de unire era clamată tot mai răspicat, atât în interiorul provinciilor românești, dar și pe plan internațional. Mișcarea de eliberare națională se transforma încetul cu încetul într-un tăvălug ce nu mai putea fi oprit.

Urmarea directă a acestor evenimente este înfăptuirea primului pas din istoria modernă a unirilor românilor: unirea într-un singur stat a celor două țări românești, Țara Românească și Moldova. În 5 ianuarie 1859 aveau loc alegeri în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, domnitor fiind ales, în ambele principate, Alexandru Ioan Cuza. Astfel, patria mamă, România, lua naștere și se pregătea să le primească la pieptul ei pe celelalte state românești surori: Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Românii mai aveau de trecut două mari încercări până la a înfăptui visul românilor de a trăi în același stat. Prima încercare, numită Războiul de Independență a fost traumatizantă, peste 10.000 de români și-au pierdut viețile pe câmpurile de bătălie, sfințind cu sânge independența față de Imperiul Otoman. A doua încercare, s-a numit primul Război Mondial și a fost mai traumatizantă decât prima încercare. Până la finalul Conflagrației Mondiale, mai bine de 880.000 de români și-au pierdut viața.

Cu toate că se aștepta ca anul 1918 să fie catastrofal pentru români, destinul a înclinat balanța în favoarea României, iar dezastrul anunțat era transformat într-un șir de victorii, reunite sub numele de Marea Unire de la 1918.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării se reunea la Chișinău și decidea unirea Basarabiei cu mama sa România, “de-a pururi și pentru totdeauna”. La 28 noiembrie 1918, Bucovina vota în unanimitate unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia hotăra unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească cu România “pentru toate veacurile”.

Întocmai ca-n versurile poeziei,

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

românii din cele patru zări și-au dat mâna și au consfințit prin Marea Unire de la 1918 unirea tuturor românilor. Uniți pentru mai bine de 2000 de ani doar în limbă și obiceiuri, în strămoși și dragostea față de glia strămoșească, românii reușeau în 1918 să înfăptuiască ceea ce au reușit Burebista și Mihai Viteazul cu multe veacuri în urmă: să-i unească la un loc, într-un singur stat, pe toți de-un cuget și-o simțire!

Din păcate, frumoasa poveste a Marii Uniri nu este scrisă până la final nici astăzi. După al doilea război mondial, Basarabia și Bucovina au fost rupte din trupul sfânt al țării și așa au rămas până în prezent. Dar viitorul în care toți românii vor fi din nou împreună nu este departe! Românii de astăzi sunt la fel de hotărâți ca cei de ieri să refacă Marea Unire, căci în sufletul oricărui român există înscrisă dorința strămoșilor de a trăi liberi și împreună cu toții frații lor, pe teritoriul vechii Dacii!

În loc de finalul clasic al oricărui povești care se termină cu binecunoscutele cuvinte

Ș-am încălecat pe-o șa
Și v-am spus povestea așa.

povestea noastră, a Marii Uniri, se termină astfel:

Vom aștepta… Cândva vom trece Prutul,
Capul de lup pe steagul tricolor
Va re-ntregi pământul vechii Dacii,
Nemuritor, cu noi spre viitor.