Atât aș vrea – Veronica Porumbacu

Un sir de generații și-au așteptat rapsozii,
și la chemări, rapsozii au răspuns.
În cântec lin ori vuiet de explozii,
răspunsul lor la mine a ajuns.

Și faptele de inimă și arme
cu focul lor mă cheamă azi la fel.
C-un glas știind să nalțe și să dârme,
răspund contemporanii la apel.

Căci timpul nostru, nu o dată tragic,
pe vers își lasă asprele peceți.
O întâmplare, ca un cântec magic,
trezește o pădure de poeți.

Ci eu nu dărui vremii care vine,
chiar dacă-n rândul martorilor sunt,
decât acele gânduri care-ar muri cu mine,
sub cel din urmă bulgar de pământ.

În ele nu știu cât e-otel ori zgura,
dar știu atât: că le-am trăit din plin.
Prin ele gust a vremilor măsură,
și mierea lor, și stropul de venin.

Eu multe știu pe lume, dar regretul
c-am stat cumva deoparte, mi-e străin.
Preferă remușcările poetul,
decât un suflet gol, în veci senin.

Tot ce-am simțit mi s-a citit pe față.
Cum traiul nu ni-i dat de doua ori,
nu mi-am bătut vreodată joc de viață –
iar de-am greșit, mai sunt judecători.

Nu stau pe țărmul mării agitate
s-o laud ca sublim observator.
Eu iau în piept talazurile toate,
și când răzbat – răzbat cu un popor.

Ce suntem, nu rezumă doar o strofă;
un aliaj de foc și de granit
nu-l poți croi ca pe-un costum, din stofă,
nici după un tipar obișnuit.

Și dacă dărui faptelor azi graiul,
în ele sunt, și-n orișice ecou.
Aici îmi e pământul meu și raiul,
și drumul l-as porni oricând din nou.

Nu pot sa jur că-n orișice răsuflet,
Pegasul printre stele-mi va zbura.
Atât aș vrea: sș spun ce am pe suflet
și să încep
cu tinerețea mea.