Sub umbrarul foilor
Duce drumul oilor
Și se duce, și se pierde
Tot pe plai cu iarbă verde,
Și se duce, și se curmă
Tot la stană lângă turmă,
Și îi știe seama lui,
Seama lui, și-a dorului.
Grijile mocanului,
Inima ciobanului
Primăvară! primăvară! crapă mugurii la baltă,
Salciile verzi le-ndoaie vântul cu suflare caldă,
Pe poteci sfios se-ntinde umbra noua-a foilor —
Primăvară, mama noastră, dă-ne drumul oilor,
Drumul cel pierdut pe care îl mai știu, din sat, bătrânii!
Doru-n mine înfrunzește: dorul turmii, dorul stânii.
În zadar mă-nchid în casă și m-ascund pe după cărți,
Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece parți:
Buchiile le zăpăcește, gândurile le încurcă.
Văd un gol de munte-n soare și văd turmele cum urcă;
Tot aud cum latră câinii, cum tălăngile răspund,
Când adânc ca vântu-n frunză, când ca ape vii pe prund,
După cum cotește drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleți încape
Turme vechi ca munții țării, cu cârlan și cu mioara,
Suie plaiul și-l coboară, pentru-a câtea miia oara?
Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul
Făr’ de zare, ca Buceagul, nesfârșit, ca Baraganul.
Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc,
Dorul satului și-al țării, dorul dorului îl duc
Vin cu cântecele toate de la Nistru pan’ la Jii,
Și se urcă din poveste sau aievea, nu mai știi —
Ungureanul și Vranceanul din balada iată-i iarăși.
Miorița bucălaie, unde ești să-mi fii tovarăș,
Să paști iarba neumblată, pe sub brazi, pe la izvoare?
Și cu sarica pe umeri tot așteaptă baciul mare
În lumina primăverii singur, ca un zeu păgân.
Primăvară! primăvară! stau cu dorul de mă-ngân.
Crape mugurii la baltă, iasă plugurile-n țară,
Codrii vechi sa înfrunzească, iarba nouă să răsară —
Dar dă-mi drumul care-l știe și ciobanul, și cioporul,
Drumul oilor mi-l afla, el, ce mână drept, ca dorul,
Sus la munți, cu fulgerare de-aur viu în soare-apune
Mioriță, mioriță, dorul turmei ma răpune!